Eric Rohmer e un regizor special.Special pentru ca are o marca a lui.Filmele sale sunt inconfundabile, invariant subiectul este dragostea,psihologia amantului,sotului,adolescentului, omului matur.Se comporta ca un savant care si-a ales o tema de cercetare si cu fiecare film se apropie mai mult de raspunsul pe care il cauta. Subiectele lui Rohmer nu sunt senzationale, dar stie sa le expuna intr-o asemenea maniera incat par noi.De exemplu fiecare dintre noi barbatii are o slabiciune pentru o anumita parte a corpului feminin.Iata cum descrie asta Rohmer in "Genunchiul lui Claire", film in care un barbat intre doua varste isi satisface curiozitatile erotice cu niste adolescente aflate in vacanta.
Unul din filmele mele preferate este "Colectionera", in care e vorba despre o tanara care pare sa aiba un rand nesfarsit de amanti.Unii ar spune ca ii colectioneaza, altii ca e in cautarea barbatului ideal,sau ..
Alt subiect al filmului este dominatia rationalului asupra instinctului, simbolizate de gestul de razvratire al eroului principal, pe final, cand renunta la ultima lui cucerire
Stiu ca nu are legatura cu cinematografia, dar in seara asta am descoperit ceva prea deosebit ca sa nu scriu cateva cuvinte pe blog.Lectiile de rock ale lui Pittis din anii 90 de la radio 3 sunt disponibile aici http://www.radio3net.ro/sis/florian-pittis/?cx=radio3net Este emisiunea mea preferata de radio din adolescenta si ii datorez in mare parte cunostintele mele de rock si gustul pentru muzica de calitate. Multumesc Florian Pittis !
E greu sa iti imaginezi un om care sa suporte umilinta pana la capat.Sa accepte orice fara sa comenteze, fara sa raspunda, fara sa se razbune.Sa intoarca si obrazul celalalt.Nu din teama sau din masochism, ci din dorinta de a respecta regulile unei societati.Niste reguli care au facut ca Japonia sa fie probabil cea mai avansata tehnologic tara din lume, dar si probabil cea mai greu de inteles pentru noi, europenii . Filmul lui Alain Corneau, Stupeur et tremblements -Teama si tremur , relateaza incercarea esuata a unei belgience de a se integra in societatea japoneza, punand accentul pe efortul ei de a rezista intr-o multinationala nipona.
Filmul e o tragicomedie care m-a miscat mai ales din cauza anlizei psihologice pe care naratorul - una si aceeasi persoana cu actrita principala - o face angajatilor companiei.Mi-a placut jocul lui Sylvie Testud , plin de umor , sensibilitate si inteligenta dar si optimismul si candiditatea personajului pe care l-a interpretat.
Am renuntat de cateva luni la planul meu de a-mi imbogati cunostintele cinematografice vizionand doar filmele unor regizori consacrati.Ultimele incercari - Tarkovski si Resnais - m-au convins ca pentru un film trebuie sa fii pregatit, trebuie sa ai o anumita maturitate cinematografica ca sa-l poti intelege.E ca si cum ai incerca sa asculti jazz cand tu inca nu stii ce e aia muzica clasica sau blues-ul.Asa ca pana voi ajunge la acea maturitate am sa revin la programul meu haotic de film.Prima pelicula am urmarit-o chiar in seara asta si vine din Franta:
Se numeste intr-o traducere aproximativa "Bine ati venit in Picardia" si este o comedie care speculeaza toate micile surprize placute si neplacute pe care o persoana le poate avea atunci cand intra in contact cu o regiune din aceeasi tara, dar diferita ca limba, cultura, clima, etc.Mi-a placut sa vad in acest film acea celebra "joie de vivre"- bucurie de a trai - a francezilor, care totusi nu se aseamana cu mediteraneano-balcanicul nostru "dolce far niente".O bucurie de a trai calculata care nu-i impiedica sa munceasca cu seriozitate in timpul zile si seara sa o petreaca pana tarziu in baruri , stadioane,teatre. A , si mi-a mai placut ceva: patriotismul local al acelor oameni.Sunt mandri ca vorbesc cu accentul lor, ca beau berea lor traditionala, ca merg la meciul echipei lor care e in divizia a treia si asta mi se pare ceva demn de respectat.
Eram curios sa vad cum e filmul care a castigat "Ursul de argint -marele premiu al juriului" anul acesta,mai ales ca e vorba de un film romanesc.E povestea unui tanar detinut,parasit in copilarie de mama, care incearca sa evite ca fratele sau sa treaca prin aceeasi calvar ca dansul. Ce mi-a placut: povestea de dragoste dintre el si studenta care isi facea practica la inchisoare.Jocul lui Silviu, mai ales cel fara cuvinte, e foarte expresiv. Ce nu mi-a placut: in dorinta de a crea o atmosfera cat mai autentica, in film joaca ca actori multi puscariasi care nu au un mare talent actoricesc,De aceea filmul sufera pe alocuri din cauza unor mici exagerari ale acestor indivizi.De asemenea scenele in care fiul si mama apar (in special cearta) mi se par slabe, nu preau au ritm.Nici directorul inchisorii nu joaca prea bine, e un tip bun pentru comedii , nu pentru drame.
Cu toate stangaciile astea, filmul merita vazut, nu datorita povestii principale - pentru noi romanii e ceva atat de banal incat aproape ca ne plictiseste - ci mai ales datorita felului cum e descrisa relatia dintre cei doi actori principali.
Cautand in seara asta prin colectia mea de filme, nu reuseam sa ma hotarasc ce sa aleg.Eram prea prost dispus ca sa vad un film rusesc,prea plictisit de scenariile de la Hollywood, prea obosit pentru un film asiatic...doar un film hispanic as fi putut suporta, totdeauna ma relaxeaza cand aud vorbindu-se in spaniola, imi cere cea mai putina concentrare.Si pana la urma am facut o alegere buna..
El norte e un film de peste 2 ore, care relateaza povestea a doi frati care fug ilegal din Guatemala in State,fascinati de visul american si urmariti din motive politice de autoritati.Cat de dura este trecerea de la viata intr-o societate semisclavagista, aproape medievala si cea mai dura economie de piata de pe planeta, care este adevarul intreg care se ascunde in spatele mitului nord american, cam asta e tema centrala a filmului.Sunt puse in antiteza viata mult mai umana dintr-o tara subdezvoltata,in care familia, prietenii, credinta sunt foate importante si traiul incordat, ritmul de viata intens in societatea nord americana.Aici ai cuptor cu microunde, masina de spalat, haine din reviste, libertatea sa spui ce vrei,- atunci cand ai timp -, Uneori unele lucruri sunt prea frumoase ca sa fie adevarate, asta descopera si cei doi tineri, intr-un mod patetic si dramatic.Toate beneficiile vietii intr-o tara civilizata trebuie platite si nu vin de la sine.Trebuie sa accepti sa faci si lucruri care nu iti plac daca vrei sa supravietuiesti.Stresul cotidian umbreste bucuria revederii celor dragi seara, fiecare zi te face mai putin om si mai mult o masina care trebuie sa se perfectioneze. E o poveste a imigratiei, a viselor celor care isi parasesc casa in speranta unei vieti mai bune.
De-a lungul istoriei omenirii au fost puse in practica mai multe sisteme de organizare sociala si economica: sclavagismul,feudalismul,comunismul,capitalismul etc.In oricare din aceste perioade marea majoritate a oamenilor a trait prost.La sclavagism si la feudalism e de la sine inteles de ce, fiindca acolo era o clasa mare de oameni care era obligata sa munceasca pentru clasa favorizata,dar la comunism si capitalism poate e mai greu de inteles, pentru ca teoretic scopul acestor sisteme este o buna functionare a societatii in ansamblu si o bunastare a membrilor ei.Si sunt sigur ca daca oamenii care au trait in acest sistem ar fi respectat regulile jocului,si asta toti, ar fi existat o lume in care nu s-ar fi murit de foame, nu ar fi existat oameni bolnavi care sa nu fie tratati.Dar natura omului,instinctul de supravietuire, de acumulare de capital nu va fi schimbat de nici un fel de oranduire.Si in State si in Guatemala si in Romania se fac nedreptati, si sub turnul Eiffel si pe malul Gahluiului poti fi talharit, visul american e doar o iluzie.
Filmul e o comedie care rar te face sa razi,dar te face fericit.E o comedie de atmosfera, nu de replici.Totul e jovial: protagonistii iti starnesc simpatia, scenariul nu pot zice ca e rau, dar e foarte previzibil.Dar e ca atunci cand stii ca o sa se intample ceva frumos..Actiunea se petrece la inceput in Rusia de dupa Perestroika, apoi la Paris.Un dirijor de la Balsoi este retrogadat la statutul de om de serviciu pentru ca ia apararea muzicienilor evrei pe vremea lui Brejnev.Dupa 30 de ani ,reuseste sa mearga la Paris sa tina un concert cu o orchestra incropita din fostii sai prieteni din tinerete.Filmul pare foarte romanesc, desi actorii romani sunt in minoritate, si asta din cauza costumelor,a figurantilor, a replicilor si a scenariului .Totul e imbibat parca de o atmosfera care ne e foarte familiara.Un film foarte cuminte, pozitiv si naiv, dar nu un film de 7.9 cat e acum pe IMDB.Eu l-as pozitiona cam intre 7 si 7.5.E genul pe care il uiti dupa o zi, nu e in nici un caz vreo referinta.Dar clar peste "The Hurt Locker".L-am vazut ieri si inca il am proaspat in minte...Cum se poate acorda Oscarul pentru asa ceva?
Lung metrajul lui Mihaileanu incepe cat se poate de prost, kitchios, cu actori care parca nu reusesc sa-si joace bine rolul, cu o poveste in pripa a adunarii unei orchestre improvizate.Contrastele sunt parca prea stridente.Dupa jumatate de ora am intrat pe blog ca sa-l injur,am scris cateva propozitii si dupa aia am vazut restul.A fost din fericire inca o lectie pe tema nu trage concluzii decat la final, sau nu prima ci ultima impresie conteaza.Mihaileanu triseaza in a doua parte a filmului si redreseaza pelicula.Pur si simplu tranteste vreo 20 minute dintr-un concert de vioara al lui Ceaikovski si salveaza filmul.Bucuria celor care canta e molipsitoare, si mi-a facut un chef nespus sa merg vineri la filarmonica...Cine stie, poate o sa fie Ceaikovski :)
